marți, 13 martie 2012

Eleganta ariciului


Doream de mult sa citesc Eleganta ariciului si amanam la nesfarsit din diferite motive (a se citi "carti"). Pana am vazut ca a aparut si varianta ecranizata si, cum nu imi place sa vad filmele inainte de a citi povestea, am pus mana pe carte. The Elegance of the Hedgehog, aparuta in 2006, si scrisa de frantuzoaica Muriel Barbery, o profesoara de filosofie, care traia pe atunci in Japonia, cu sotul ei, sociolog. De mult nu mi-a mai parut asa de rau dupa timpul pierdut cu lectura unei carti. Pentru ca nu citesc niciodata pe cat as vrea, cartile pe care le deschid totusi ajung la mine dupa criterii destul de dure: cronici, recomandari din parte unor oameni din domeniul literar si pe care ii mai cunosc de cand lucram alaturi de ei, premii literare, carti care au influentat alti scriitori dragi mie. Permanent am liste pe desktop, in caietul galben, in carnetelul albastru, liste facute din asterixuri cu pixul la recomandarile unei edituri, pe ultimele pagini ale unei carti abia terminate.
Eleganta ariciului imi fusese recomandata de o prietena la ale carei recomandari tin mult, o aveam in libraria unde am lucrat si-mi facea cu ochiul coperta aia minunata de la Nemira, iar promo-ul filmului a functionat ca un bobarnac.
Autoarea a inventat de fapt doua personaje care sunt alter ego-urile ei.
Primul personaj este Renee, o portareasa-administrator-femeie de serviciu („concierge”) de 54 de ani, care realizeaza ca propria-i inteligenta, nesuplimentata de frumusete si bunastare, ii este daunatoare daca vrea sa se adapteze intr-o lume a prostilor bogati pentru care lucreaza. Este in cele din urma descoperita, dupa reteta din Cenusareasa, de un vecin japonez, multimilionarul Ozu, acesta la randul lui un rafinat cititor si colectionar de arta. Renee se deconspira nu proband pantofiorul potrivit, ci raspunzand prin citate din carti celebre la intrebari mundane. Astfel incepe o frumoasa prietenie cu sanse de poveste de dragoste, intrerupta – previzibil – de o moarte banala si, ca toate mortile, inoportuna si neasteptata.
Al doilea alter ego este Paloma, o adolescenta de 11 ani, prea inteligenta – da, da, si ea! – pentru lumea din care face parte. Vesnica inadaptata Paloma isi promite sa se sinucida la urmatoarea aniversare pentru ca refuza sa ajunga un adult inregimentat. Are deci mai putin de un an pana la marele gest, timp pe care il dedica scrierii unui jurnal al momentelor pretioase pentru ea, gingasii, descrieri ale unor emotii unice, haiku-uri, in orice caz trairi pentru care merita sa opresti pentru o secunda mersul lumii.
Mi-a fost teribil de greu sa disting cele doua personaje unul de celalalt, iar singurul mod prin care am reusit sa nu le confund a fost sa ma iau dupa fonturile de Word diferite pentru cele doua destine. Cred ca s-a prins si editorul cartii cat de similare sunt discursurile lui Renee si ale Palomei de-a apelat la acest tertip. Editorul fiind de la Gallimard, ca sa fim intelesi. Apoi, mi s-a parut ca discursurile personajelor erau inadecvate in context, iar descrierile, cand lipsite de impact vizual, cand inutile si uneori ridicole (nu iti trebuie o pagina intreaga ca sa descrii o hartie igienica daca descrierea nu face decat sa introduca o scena – lipsita de umor, de altfel – in care te copleseste sistemul de deschidere a usii de la toaleta unui milionar)
Poate filmul o fi mai bun decat cartea, dar pentru mine sunt suficient cei 25 de dolari platiti pentru volum. Nu stiu de ce, dar mi-e asa ciuda cand pierd timpul cu o carte nereusita, mai ales ca sunt genul de cititoare care nu renunta pana la ultima pagina. Am pierdut muuult mai multe ore la TV si totusi amintirea esecului unei lecturi mult asteptate e de zece ori mai amara. Poate folosesc criterii prea dure in cazul unei carti.
Pentru ca am obiceiul sa notez citate din lecturile mele, as vrea sa-l retin pe acesta din Eleganta ariciului: ”We live each day as if it were merely a rehearsal for the next”.
Ca o delicioasa consolare, nimic nu se compara cu bucuria alegerii urmatoarei carti din teancul claustrat in dulap – biblioteca n-am inca, din lipsa de spatiu. Orice-as citi acum, are sanse sa fie o carte onorabila; iar doza de risc va fi de data asta mult mai mica. Poate Clopotul de sticla ar Sylviei Plath? In primul rand, pentru ca a recomandat-o atat de convingator Terorista in prima ei postare (da, da, si-acum o citesc, scrie in fiecare vineri la Ora de Cluj), si-apoi pentru ca biografia Sylviei Plath ma face sa vreau sa-i citesc singurul roman, semi-autobiografic. De la Terorista citire: „Dar pentru ceva adevarat cu lipsa de somn si tulburari sufletesti, va recomand Clopotul de sticla al lui Sylvia Plath. Totusi.” sau "Socializez atit de putin (sint profilul ala de blogger) incit n-am cu cine sa schimb impresii despre carti. Asa ca ii terorizez pe the (un)happy few care fac parte din viata mea de huhurez. Trei prietene au fost nevoite sa ia acasa Clopotul de sticla al Sylviei Plath, pe care mai ca nu li l-am bagat pe git."